Carina Alysa - 13.11.2007

Marti, 13 noiembrie 2007, ora 9:15 PM, 3.500 kg, 53 cm
Astea sunt o serie de cifre, date inregistrate robotic pe retina memoriei inimii mele. S-a nascut fetita mea!a venit ingerasul nostru scump!
Azi, dupa fix o luna si 10 zile am curajul sa declar ca sunt mama Carinei Alysa.
Am stat atata timp gandindu-ma cum as putea formula anuntul nasterii ei aici. cuvintele in care ma cred uneori experta sunt putine si goale, inima mea creeaza alte mesaje, mai profunde si defitive, asemeni iubirii mele pentru ea. spontana, imensa, neasteptata, pe viata si dincolo de timp.
cum e ea? cea mai reusita metafora pe care vreodata as fi putut-o imagina. o pot privi la infinit. o fluturare de genea ei ascunde o poezie nerostita si nescrisa, un ritm ingeresc al miscarii o face in fiecare secunda mai frumoasa. stiu ca uneori asteptam sa imi infloresca hibiscusul. stiu ca floarea se deschide lent si aproape vizibil. aceeasi senzatie o am acum. de inflorire. toata fiecare zi am norocul sa imi privesc minunea mea deschizandu-se, primind culoare, crescand.


recitesc si mi se pare lipsit de imaginatie ce am scris. asa si e. o privesc si nu am cuvinte, iar sentimentele sunt peste puterea mea de exprimare. spun simplu si probabil pentru prima data in viata mea cu sufletul deschis, fara frica si teama de regrete: te iubesc atata timp cat inima mea continua sa bata!si dincolo de asta...

Schimbari de noiembrie

El spune aşa povestea noastă...că ne-am vazut prima oară în clasa a 4a şi ca i s-a parut că sunt dragută şi mi-a reţinut chipul... apoi dupa ani, că ne-am regăsit in oraşul universitar el mergând pe Bariţiu la Poli, eu mergând pe Barţiu la Psiho. Că aveam o fusta lungă, înflorată, pe care a recunoscut-o ulterior printre hainele mele, că înfulecam un corn (pe vreme aia nu ştiam de diete si kile în plus...) şi că cică l-am privit insistent...

Eu ştiu asa...cu 6 ani in urmă, am avut un blind date definitiv în viaţa mea. Eu atunci l-am cunoscut pe el. Şi un an şi ceva mai târziu ne-am legat pe viaţă!?

Eu aş schimba la mine timpul pierdut-câştigat fără el. Timp în care nu am crescut alături unul de altul, timp în care mi-am pierdut inima şi mintea în filosofii inutile, timp în care am căutat în oameni ceea ce nu era în ei, încercând să schimb sentimente, realităţi, vise. Inutil, în van, aiurea. Şi totuşi am reuşit să cladesc în mine o umbra de maturite, poate puţin curaj şi încredere în sine. Şi cîteva miliarde de vise.

La el aş schimba tot! Tot ce mă face să il iubesc atât de mult încât uneori la gândul că ar putea dispărea, mi se taie respiraţia. Aş schimba şi situaţia asta imposibilă că am ajuns să nu vreau să schimb nimic la el de fapt, tocmai pentru că îl stiu iubi aşa, că dacă nu ar fi aşa, nu aş mai şti să îl iubesc pentru că, mă gândesc, ar fi altul...

Sunt liberă în iubire, pot visa infinit. Cred că asta ma face să simt că absolut nimic nu e anapoda, că imi doresc ani ca să putem ajunge în toate locurile frumoase de pa Pământ şi mai ales că toate locurile în care am fost împreună ne păreau aşa.

La noi aş schimba în momentul asta ceva. Da, imi doresc în secunda asta ca minunea care si-a facut loc de fix 39 de saptamani si 4 zile în viaţa nostră să dea din picioruse afara şi nu în burtica mea elefantină. Dar asta e cel mai simplu lucru din lume. Şi de aici începe povestea noastră de noiembrie...noiembrie de prima vedere, noiembrie de ziua lui de nastere, noiembrie de ziua întalnirii cu fiica noastră . Care sigur va fi, poate chiar azi.

15 februarie pe termen lung

uite asa a fost un mijloc de vacanta scurta. era una din zilele acelea in care ne trezeam devreme-devreme, sa prindem o zi cat mai lunga, fie ea de februarie, atunci era 15, sa avem timp sa ne bucuram ca avem o zi intrega impreuna, a doua din trei de vacanta de iubire de februarie. si uite asa...pe nepusa masa (vorba vine, stii tu mai bine) plecam la cumparaturi, te duci sa inoti in bazin (eu te asist, prea rece apa pentru mine) , ne plimbam langa marele casino, facem poza cu mozart, urcam niste poteci prin parc, rup un ghiocel (am stiut eu ceva) si ma feliciti pentru idee (ideea de a ne plimba noaptea, evident), atunci nu stiam inca ce idee geniala avusem dimineata, dupa nessul nostru de calatorii...eu te intreb acum, a mea sau a ta? ideea...

in parcul rozelor erau copaci

intr-o zi de februarie, inceputa foarte devreme cu tine am cucerit strazi urcatoare, am calatorit spre vara in parcul rozelor visand la trandafirii care vor fi, am socotit in gand varsta copacilor, ce se apropie sensibil de varsta eterna a iubirii mele pentru tine. o zi de trei zile visate intr-o cetate eterna care nu e roma, dar poate trece foarte bine ca un oras al lucrurilor fara sfarsit...

amalfi coast

sunt locuri pe care le visez. uite asa cu ochii deschisi, privind imagini fascinante. e impresionant aerul, senzatia caldura, briza, lucruri pe care le simt, privind o imagine...de vreo saptamana si-a facut loc in imaginatia mea amalfi coast. mare si munte puse la un loc, lipite periculos prin cladiri ce par suspendate. dimineata ma gandeam ca in cladirile alea insorite trebuie sa traiasca oameni foarte fericiti. sa te trezesti dimineata acolo....sa iti inceapa toate diminetile pana la ultima in insorita italie...si uite asa imi umplu zilele de sfarsit de ianuarie cu bucuria ca exista locuri minunate pe care jur ca o sa le vad. cu tine. altfel nici nu ma gandesc. adulmec mirosuri de primavara si vara in timp ce imi rostogolesc zilele astea intunecoase de iarna si stiu ca pana la urma toate acestea exista, visul e real si nici nu e atat de departe, la 2000 de km. o aruncatura de gand, o clipire de gene...si intrebarea eterna daca locul e intr-adevar special sau bucuria de a il vedea cu tine il face asa...hmm?